Justice Initiative Romania

Informatii generale

Misiunea grupului Justice Initiative este de a restabili dreptatea pentru victimele abuzurilor asupra copiilor din Europa.

Europa a încălcat protecția copiilor timp de zeci de ani: sute de mii de copii și tineri au devenit victime ale exploatării, maltratării și abuzului sexual. În câteva țări din Europa s-au făcut eforturi pentru a le remedia suferința. În majoritatea țărilor, o confruntare serioasă cu abuzul nu a avut loc până în prezent.

În acest context, grupuri de victime, cadre universitare și ONG-uri din toată Europa și-au unit forțele pentru a formula o inițiativă politică comună, Justice Initiative. Inițiativa atrage atenția colectivă asupra unei părți suprimate a istoriei și asupra victimelor care suferă și astăzi din cauza abuzului și a lipsei de recunoaștere publică. Inițiativa are scopul de a privi în trecut, dar mai ales de a avea un efect asupra viitorului.

Despre ce este campania?

Justice Initiative este o mișcare europeană ce are ca scop oprirea, recunoașterea și prevenirea abuzurilor asupra copiilor din Europa. Societatea civilă din România s-a alăturat inițiativei pentru a aduce dreptate victimelor abuzate fizic, psihic, emoțional și sexual în căminele și orfelinatele comuniste.

Link to your campaign
Contactați-ne

Implică-te

Semnează petiția pentru recunoașterea, oprirea și prevenirea abuzului asupra copiilor din sistemul românesc de protecție al copilului. Pentru alte solicitări sau intrebări vă rugăm să ne contactați prin e-mail: info@justice-initiative.eu

* indică necesar

Copiii statului, între trecut și viitor. Câteva reflecții asupra sistemului de protecție specială

În decembrie 2006, președintele de atunci al României, domnul Traian Băsescu, a condamnat regimul comunist, descriindu-l drept ilegitim și criminal. Raportul comisiei prezidențiale în baza căruia a fost condamnat regimul comunist este un document lung și complex, de peste 600 de pagini, în cuprinsul căruia sunt abordate toate marile teme ale comunismului românesc. Închisorile și tortura, partidul unic și propaganda, învățământul, statutul minorităților, interzicerea avorturilor, rezistența din munți ș.m.a. sunt analizate cu atenție la detalii și pătrundere. Din tot acest univers descris de autori, apăsător pentru toți cei care au trăit acele vremuri de tristă amintire, lipsește o temă importantă, esențială pentru înțelegerea societății noastre: lumea orfelinatului românesc. Tristă și grăitoare abordare a uneia dintre cele mai cinice politici publice a statului român de către unii dintre istoricii și cărturarii săi de frunte. Interpretat într-o cheie strictă, acest detaliu aparent irelevant este echivalent cu un al doilea abandon al copiilor vulnerabili din România.
O incursiune în istoria recentă a sistemului de protecție a copilului este mai mult decât necesară, căci ceea ce s-a întâmplat după 1989 în orfelinate continuă, într-o măsură deloc de neglijat, un tip de practică care are o vechime apreciabilă. Mentalitățile, comportamentele și tipul de pedagogie funcționale în anii ‘70-’80 nu au dispărut complet în 1989. Nici nu avea cum să se întâmple așa ceva. Ele au persistat încă o bună perioadă de timp în anii scurși din 1989 și până astăzi. Pentru a înțelege mai bine de ce sistemul de protecție a evoluat într-o anume direcție, complet degradantă pentru ființa umană, trebuie precizate câteva dintre momentele sale esențiale:

A. Adoptarea Decretului nr. 770 din 1966 a fost factorul declanșator pentru nenumătare tragedii și drame, care au marcat societatea noastră. Interzicerea avortului a afectat femeile și familiile din țară. Urmările au fost extrem de brutale: peste 10.000 de femei au decedat în urma avorturilor făcute pe ascuns, în condiții improprii, numărul copiilor nedoriți a crescut exponential și abandonul devine fenomen de masă.

B. Adoptarea Legii nr. 3 din 1970, prin care este încurajată abandonarea copiilor în instituțiile statului. Copiii nedoriți de părinți, din motive personale și de natură economică, sunt lăsați în leagăne, orfelinate și centre pentru copiii cu handicap. În primii 5 ani de după adoptarea Decretului 770/1966 se nasc peste 2.000.000, perioada de vârf a demografiei românești. Copiii născuți în acești ani capătă numele de decreței.

C. La sfârșitul anilor ’70, începe fenomenul adopției internaționale. Timid la început, și mediat la cel mai înalt nivel al statului, acesta capătă amploare în primii ani ai tranziției românești. Estimări neoficiale menționează că ar fi vorba de peste 20.000 de copii adoptați de străini în primii 3 ani care au urmat Revoluției din 1989. Adopția internațională este stopată în anul 2001, la presiunile instituțiilor europene, în contextul procesului de aderare al României la UE. Baroneasa Emma Nicholson, fost raportor al Parlamentului European pentru România și monitor al progreselor înregistrate de țara noastră, menționa faptul că adopțiile de copii români au îmbogățit firmele intermediare, suma vehiculată pentru primii zece ani ai tranziției fiind de peste 1 miliard de dolari.

D. Interesul presei pentru universul orfelinilor a fost mare încă de la începutul tranziției, însă s-a concentrat pe elementele senzaționale, care vindeau ziarele. Abia în ultimii 10 ani au început să fie studiate problemele structurale ale sistemului de protecție: violența instituțională, practica răspândită a administrării de neuroleptice, abuzurile sexuale, rețelele de prostituție și adopțiile ilegale. Perspectiva a devenit una a duratei lungi a sistemului, fiind urmărite fenomene precum violența, abuzurile sexuale și traficul de persoane petrecute în ultimele decenii.

E. În ultimii 15 ani, organizațiile neguvernamentale se dezvoltă și devin capabile să pună presiune asupra instituțiilor care conduc sistemul de protecție, fiind parte importantă în procesul de elaborare a politicilor sociale specifice. Mulți tineri care au cunoscut experiența instituționalizării se implică în demersuri de recuperare a memoriei instituției de ocrotire și au initiative referitoare la investigarea abuzurilor petrecute în orfelinatele lui Ceaușescu și în centrele de plasament ale tranziției. Mărturiile despre abuzuri se înmulțesc. Relele tratamente aplicate tinerilor internați în căminele-spital din anii ’80 sunt documentate de cercetătorii IICCMER și se depun sesizări penale pentru moartea a 777 de minori în căminele-spital din Cighid, Păstrăveni și Sighet în anii ’80.

În cuprinsul raportului menționat la început, la pagina 181, sunt menționate 41 de tipuri de tortură (abuz) din anchete, din închisori și din lagărele de exterminare. Unele dintre aceste forme de abuz erau folosite și în casele de copii. O listă cu tipurile de violență utilizate în casele de copii (centrele de plasament) și în căminele spital ar fi o dovadă că imaginația violenților de care dădeau dovadă cei care torturau: umflatul botului, castana, perciuneala, bronzatul la neon, bătutul covoarelor la miezul nopții, spălatul toaletelor la miezul nopții, 500 de genuflexiuni, cu dulapul pe scări, bătaia cu papucul la palmă, tunsul în scară ș.m.a.
Acei ani mai relaxați ai dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, adică în perioada cuprinsă între sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70, se puneau bazele și se trasau limitele politico-morale ale fenomenului pe care îl putem numi, pe urmele lui Alexandr Soljenițîn, Arhipeleagul Orfelinat. Acest imens spațiu, cu cele peste 700 de instituții de îngrijire a copiilor, cu zeci de mii de angajați și cu peste 100.000 de copii la finalul regimului Ceaușescu era, în fapt, un laborator al experimentului social care era în desfășurare de decenii. Scopul acestui demers era crearea omului nou, așa cum îl percepea regimul comunist: devotat total conducătorilor regimului și implicat în construirea paradisului socialist. Dimensiunile umane exacte ale acestui mecanism instituțional nu sunt cunoscute, deoarece statisticile românești nu au fost niciodată precise, în acea epocă înregistrându-se nenumărate intervenții asupra datelor generale ale societății. O estimare prudentă, bazată pe datele existente, indică faptul că cel puțin 500.000 de copii au trecut prin instituțiile de protecție în ultimii 75 ani.
De-a lungul timpului, toate societățile au trecut prin evenimente istorice care au lăsat în urmă dosare sociale nerezolvate și un număr foarte mare de oameni traumatizați. Una dintre temele cele mai delicate din orice societate este cea a situației copiilor aflați în grija statului. Pentru o lungă perioadă, această problemă a fost un subiect tabu, autoritățile considerând că este mai bine să nu se vorbească despre ea. Nicio societate, oricât de avansată, nu a scăpat de ea. Irlanda, Norvegia, Marea Britanie și Australia, țări aflate în avangarda lumii, au trecut prin procese ample de investigare și de recunoaștere a abuzurilor îndurate de copiii îngrijiți în instituțiile de stat. În aceste ţări revendicările asociaţiilor formate din foști beneficiari ai sistemului de protecție sunt inclusiv de natură financiară, prin programe de compensare (‘redress and compensation’, în limba engleză) a celor care au fost abuzaţi.
Ascunse opiniei publice pentru mult timp, abuzurile petrecute în orfelinate/case de copii/centre de plasament au fost scoase la suprafață prin intermediul investigațiilor jurnalistice curajoase și al mărturiilor unor victime. Martorii și jurnaliștii au dezvăluit defecțiunile sistemului de protecție. A fi copil al statului însemna, în fapt, al nimănui. Investigarea și recunoașterea abuzurilor nu înseamnă, automat, că fapte reprobabile nu se vor mai petrece, ci reprezintă o garanție simbolică că aceste fapte nu vor mai fi ascunse și că cei care le-au comis vor fi trași la răspundere.

Copyright Daniel Rucăreanu

Link to your campaign
Contactați-ne

Articole presa

Aflați cele mai recente știri despre Inițiativa pentru justiție.

Noutati despre expozitie

Una din modalitățile de a spori vizibilitate acestui demers internațional este prin intermediul expoziției SHAME – European Stories, care reunește 100 de chipuri și poveștile lor despre abuzurile personale trăite în copilărie. Simone Padovani, jurnalist și fotograf premiat internațional, a călătorit în 19 țări din Europa și a colectat istorisiri de viață ale victimelor. Astfel, expoziția include zeci de fotografii cu persoane care au experimentat diferite forme de abuz în copilărie, din țări precum Franța, Italia, Germania, Elveția, Irlanda, Spania, Grecia, Slovenia, Belgia, Kosovo, Polonia, Finlanda, Olanda, Austria, Norvegia, România, Portugalia, Suedia, Danemarca – țări cu istorii și contexte de viață diferite, dar care de zeci de ani au în comun nedreptatea și durerea faptelor de abuz asupra copiilor.

Expoziția a fost lansată către publicul larg prin vernisajul din cadrul Bienalei de la Veneția, unde s-a putut vizita până pe 28 iulie a.c., urmând să ajungă și în alte țări pe parcursul acestui an, inclusiv în România.

Următoarea oprire a expozitiei fiind în Franța, Paris în data de 3 septembrie a.c.